Pentru că eu plec prin munți, să vă las cu o melodie foarte frumoasă pe care obișnuiam să o ascult foarte des acum vreo 4-5 ani.
Și pentru că muntele este o doză de libertate, se potrivește și cu plecarea mea 
Enjoy, bă. 
[media id=197 width=400 height=20]
Contrar aparențelor, să știți că n-am fost chiar extrem de leneș. Nici mie nu-mi place prea mult absența mea de pe blog, dar decât să scriu prostii (ca acum), mai bine nu scriu
Între timp am terminat sesiunea, am tras o fugă și până la mare (și m-am bronzat ), iar mâine plec la munte.
Am reînviat fotoblogul, pe care nu mai postasem de vreo 7 luni. Am pus trei articole noi și mai am încă vreo 80 de poze selectate pentru a fi publicate. Voi încerca să fiu oarecum constant, întrucât mare parte din munca de jos am făcut-o deja.
Mai verificați din când în când, eventual puteți să vă abonați la feed.
Vă pup, ne vedem
Ieri s-a lansat site-ul radubercea.com, care va fi un blog personal al domnului pictor Radu Bercea.
Puteți viziona pe site o expoziție de-ale sale, “Memoria retinei gulagului românesc“, în care a surprins suferințele îndurate de deținuții din lagărele de concentrare, el însuși fiind unul dintre ei. Vă recomand cu mare drag să vă uitați, pentru că nu o să vă pară rău.
Dacă țineți minte, scriam acum câteva luni despre piesa de teatru “Străini în noapte“.
Deși pe 16 iunie trebuia să fie ultima reprezentație, la cererea publicului se va mai juca de două ori: pe 22, respectiv 23 iunie.
Biletele au fost puse în vânzare astăzi la ora 12, pe vreaubilet.ro.
Săriți repede pe ele, că e păcat să pierdeți așa ceva. Și luați-vă locuri bune, nu o să vă pară rău dacă dați 50 de lei pe un bilet.
Scriam pe 26.05.2006, pe la 10 seara, un text cu titlul Declarație. Nu am trimis-o nimănui, pentru că nici nu era adresată cuiva în mod special. Era o combinație între niște sentimente pe care le aveam și niște vise
Știți, un EU real, o EA semi-fictivă…
Edit: recintind mai atent textul, mi-am dat seama că de fapt EA era formată din două ele 
M-aș simți atât de gol pe dinăuntru dacă nu te-aș mai iubi… Viața mea întreagă s-ar nărui peste mine. Știi, poate că așa a trebuit să apari tu așa de-odată și să dai peste mine. De parcă nu-mi eram de-ajuns. Și chiar nu-mi eram de-ajuns… mă completezi atât de tare încât fără tine aș fi nimeni. O simt asta, și am simțit-o din prima clipă în care te-am văzut. Probabil voi mai simți mult timp. Și e atât de mult timp încât mi se pare prea puțin pentru a-ți arăta cat de mult te iubesc, eu, pe tine.
Tu ești visul meu, tu ești și realitatea mea. Însemni totul pentru mine. TU=½EU, poate chiar mai mult. Sunt atât de TU încât nu am crezut niciodată că am să ajung așa. Nu încetez să mă gândesc la tine, așa cum nu încetez să exist. Atunci când voi înceta să mai exist, voi înceta să mai gandesc… Poate… Cred… nu știu.
De ce te iubesc? Pentru că… Dar oare cât de mult te iubesc? Dacă cerul e senin, privește-l cu atenție, începe să numeri stelele… iar când vei termina să știi că te iubesc de n ori mai mult față de câte stele sunt, poate mai mult.
De ce îți scriu? Poate ți-ai pus întrebarea asta. E simplă, dar nu știu să-ți răspund. Cred că pur și simplu simt nevoia să-ți scriu. E o activitate ce nu o pot controla. Nu pot să mă opresc, încă.
Privesc acum o poză de a ta. Ești INCREDIBIL de FRUMOASÄ‚. Privirea ta continuă să mă uimească cu zi ce trece. În ochii tăi pot vedea cerul cum se oglindește, atât de senini sunt. Îmi place de tine când râzi, la fel de mult cum îmi place atunci când plâgi. Îmi place să te văd calmă, la fel de mult cum îmi place să te văd furioasă. Dar cel mai mult îmi place că ești TU, adică ½EU.
Cu toate că aș mai avea destul de multe să îți spun, nu-ți voi mai spune nimic.
Al tău, pe veci, EU
Nu e ca și cum nu aș avea idei, dar trec printr-o perioadă în care nu fac nimic dar fac de toate, în același timp
Abia aștept să se termine sesiunea, să încep practica și apoi să-mi trăiesc ultima (sau penultima, cine știe) vacanță de copil.
Este foarte probabil să nu fiu primul care spune asta, dar ce rost ar avea să mă abțin?
Pasiunea pentru ceva e o chestie (n-am voie să zic cuvântul ăsta, dar nu știu să-l înlocuiesc) foarte interesantă. Treaba stă în felul următor:
– pasionații aceluași domeniu se înțeleg între ei și știu că dacă ai o pasiune faci orice să o întreții
– pasionații din domenii diferite pot crede despre pasiunea celuilalt că este inutilă
– nepasionații (adică cei care n-au pasiuni) cred că toate pasiunile sunt niște prostii.
E greu să ai mai multe pasiuni, pentru că nu prea poți să dai totul în mai multe locuri.
Pentru că piesa asta e foarte frumoasă, pentru că mai sunt două zile din luna mai și pentru că nimic nu s-a întâmplat.
[media id=196 width=400 height=20]
Ä‚sta a fost episodul meu preferat din The Evil Comic, de când urmăresc blogul.
Fredo&Pid’Jin © Eugen Erhan & Tudor Muscalu
Nu cred că am ce comenta. Este doar genial
Vă recomand cu căldură să-i urmăriți pe cei doi pinguini malefici.
Să fiu scurt, e praf. Să fiu lung, ar trebui să și explic de ce cred eu asta.
Să începem de jos. Se face foarte mare tam-tam că în zonele rurale nu e dezvoltat învățământul și trebuie nuș’ ce investiții de 4 miliarde de euro (după cum am auzit ceva pe la radio). Sunt de acord, școlile trebuie să fie cât de cât ok, dar totuși… 4 miliarde??
Și îmi pun niște semne de întrebare: dacă toți fac atâtea școli, cine o să mai lucreze pământurile, cine o să mai crească animalele? Sau va trebui ceva facultate în care să înveți agricultura primară?
Învățământul universitar este prost din mai multe privințe. Gândiți-vă câte universități fără rost sunt în țara asta. Prin mai toate municipiile reședință de județ este măcar una, la care facultatea se face cu sacoșa și fără prea mari eforturi.
Voi știți câți polițiști au “studiat” dreptul la Suceava și acum au o groază de bani în plus la salariu pentru asta? Vă dați seama la nivel național ce risipă se face pentru atâția deștepți cu studii superioare inventate? (și asta în mai multe domenii, nu doar în baza exemplului meu)
Spunea profesorul meu, domnul Marian Petcu, că Universitatea Valahia din Târgoviște are 500 de angajați. 500! Să vă faceți și în acest caz o idee la nivel național.
Vă dați seama câți bani sunt irosiți pe salariile profesorilor și funcționarilor din acele universități?
Nu sunt de acord nici cu subvenționarea facultății de către stat, decât în anumite cazuri destul de restrânse. Are România o economie atât de puternică încât să ofere învățământ universitar gratuit? Și de la an la an tot crește numărul locurilor subvenționate…
Nici cu bursele nu prea sunt de acord, cel puțin nu în sistemul actual.
Voi știți că la Universitatea Politehnică din București sunt facultăți la care nu se ocupă toate locurile, iar mulți dintre cei care le ocupă au ajuns acolo pentru că nu au intrat unde voiau și au rămas de căruță… și cu toate astea fac fără taxă? Și pe același sistem s-a ajuns ca unii studenți mediocri să primească bursă…
Ce-i cu tot rahatul ăsta, în care te obligă să mergi la facultate? Îți dau diploma cu forța, numai s-o iei.
Acum toată lumea aspiră să stea la birou… dar munca de jos cine o va mai face? Cine o să ne mai înalțe casele, cine o să mai fie vânzători, gunoieri sau alți meseriași cărora le este de ajuns și școala generală?
În România ar trebui să avem patru centre universitare: București, Iași, Cluj-Napoca și Timișioara. Cam așa. Și cine e în stare să facă o facultate, să o facă, nu tot prostul.
Ne ducem de râpă, sistematic… Gaudeamus igitur (=să ne bucurăm, așadar)…
P.S. Ar mai fi multe de zis despre subiectul ăsta, dar deja m-am lungit.
P.P.S. Eu am generalizat pentru a crea o viziune de ansamblu. Dacă veți veni cu contraargumente la ce am zis, să aveți și asta în vedere.
Băi, m-am gândit astăzi la Andreea Marin. De dimineață de la ora 7, chiar.
Și mi-am dat seama că nu-mi place numele ei. Marin. Care de fapt e prenume bărbătesc.
Mi se par ciudate numele de familie care sunt prenume. Nu știu cum s-a ajuns la ele… mai ales la cele femeiești, care mi se par chiar absurde. Adică în societatea noastră patriarhală în care trăim să ai numele ANA, spre exemplu, mi se pare total dubios.
Dacă eram în epoca primitvă, pe când principala formă de organizare obștească era ginta, poate mai înțelegeam. Atunci, săracilor (nu în sens material), li se stabilea apartenența la gintă pe linia descendenței materne, pentru că femeia avea un rol predominant în viața economică și socială.
Mă rog… ‘mnă ziua, domnu’ Ana… pfff, cum sună