“… însă în ochii curvei ce-am văzut-o ieri era drumul spre mare.”
Citatul ăsta din Vama Veche e genial: le ridică statutul social al curvelor și deodată par a fi ceva pozitiv (poate ele chiar așa sunt, dar deh, societatea noastră…).

Eu n-am văzut nicio curvă, dar am străbătut mai bine de jumătate din drumul spre mare. Un drum care dura vreo 13 ore, jumătate de zi și o noapte de vară, cu un vagon numai pentru tabără, cu prieteni buni și atmosferă frumoasă, fără vreun pic de somn. La finalul lui stăteau deja primul răsărit, primii aerosoli, zâmbete obosite și gânduri răzlețe de “ce va fi”.

Am scos capul pe geam și brusc am simțit iubirea mea față de trenuri. Îmi povestea bunicul că de pe la 3 până la 7 ani, dacă eram în centru și auzeam semnalul sonor de avertizare de la barieră, trebuia să mergem să vedem trenul cum trece. La 4 ani am urcat pentru prima dată într-o locomotivă, la Motru, și m-a fascinat că avea volan pentru frână.
Mi-am amintit când eram în clasa a 4-a și mergeam cu trenul de la Mangalia la Costinești și am stat tot drumul cu capul pe geam, uitându-mă la locomotivă, de am ajuns să fac injecții la mare.
Mi-am amintit cum în vacanța dintre a 9-a și a 10-a, în Buzău, am fost la mecanicul locomotivei și l-am rugat să mă ia cu el. Am mers până la Constanța, și am fost foarte încântat că mă lăsa să claxonez de fiecare dată când ne întâlneam cu alt tren, ne intersectam cu o șosea sau intram într-o gară.

Și stau pe geam cu mâinile întinse și gura deschisă și-mi place la nebunie. Și iarna, când e ger, la fel fac.

Ce fain miroase creozotul, cu care sunt întreținute traversele de lemn și ce fain arată pietrele între ele.

P.S. De la 2 ani știu ce înseamnă pantograf